„La școală, profesoara de limba română, le dă copiilor o lucrare în care, printre altele, le cere să analizeze dintr-un text substantivul mama. Unul dintre elevi răspunde acestei cerințe cu o propoziție simplă : “Mama nu e substantiv.” Profesoara îl penalizează pentru greșeala sa și îi scrie pe lucrare răspunsul: “mama = substantiv comun, numărul singular, genul feminin, cazul nominativ, funcția sintactică de subiect”. Ea le cere copiilor ca a doua zi să vină la oră cu lucrările semnate de către părinți. A doua zi, lucrarea acelui elev nu era semnată dar pe ea apărea scris ceva nou: “Nu sunt de acord. Comun este cel mai nepotrivit apelativ pentru mama. Mama e specială. Genul e neutru nu feminin, ea a muncit cot la cot cu bărbații și a fost blândă și frumoasă ca o sfântă. Iar cazul nu e nominativ, ci vocativ, când o caut strig: mamă! Aș putea fi de acord cu numărul singular pentru că, da, întradevăr, mama e unică. Dar mama nu e substantiv, de sâmbătă mama e înger și nu mai poate semna lucrarea, iar asta a fost semnătura mea în locul ei. Cred că e de acord.” Profesoara a citit și i-a spus elevului : “Cu siguranță e de acord.””

„Când tu aveai 1 an, ea te hrănea şi te îmbăia. I-ai mulţumit, plângând toată noaptea. Când tu aveai 2 ani, ea te-a învăţat să mergi. I-ai mulţumit, fugind când ea te chema. Când tu aveai 3 ani, ea îţi pregătea toată mâncarea cu dragoste. I-ai mulţumit, aruncând farfuria pe jos. Când tu aveai 4 ani, ţi-a dat creioane colorate. I-ai mulţumit, colorând masa din sufragerie. Când tu aveai 5 ani, te-a îmbrăcat pentru vacanţă. I-ai mulţumit, sărind în prima baltă. Când tu aveai 6 ani, te-a dus la şcoală. I-ai mulţumit, strigând „nu merg”. Când tu aveai 7 ani, ţi-a cumpărat o minge. I-ai mulţumit, aruncând-o în fereastra vecinilor. Când tu aveai 8 ani, ţi-a dat o îngheţată. I-ai mulţumit, scăpând-o în poală. Când tu aveai 9 ani, ţi-a plătit lecţii de pian. I-ai mulţumit, că nici măcar nu te-ai deranjat să exersezi vreodată. Când tu aveai 10 ani, te ducea toată ziua cu maşina de la fotbal la gimnastică, de la o zi de naştere la alta. I-ai mulţumit, că săreai din maşină şi nu te uitai niciodată înapoi. Când tu aveai 11 ani, te-a dus pe tine şi pe prietenii tăi la cinema. I-ai mulţumit, cerindu-i să stea în alt rând. Când tu aveai 12 ani, te-a avertizat să nu te uiţi la anumite programe la TV. I-ai mulţumit, aşteptând să iasă din cameră. Când tu aveai 13 ani, ţi-a sugerat cum să te tunzi. I-ai mulţumit, spunându-i că nu are gusturi. Când tu aveai 14 ani, ţi-a plătit o tabără de vară de o lună. I-ai mulţumit, uitând să-i scrii măcar o scrisoare. Când tu aveai 15 ani, venea de la lucru şi-şi dorea o îmbrăţişare, I-ai mulţumit, stând în camera ta cu uşă încuiată. Când tu aveai 16 ani, te-a învăţat să-i conduci maşina. I-ai mulţumit, luându-i-o de câte ori puteai. Când tu aveai 17 ani, ea aştepta un telefon important. I-ai mulţumit, stând la telefon toată noaptea. Când tu aveai 18 ani, ea plângea la festivitatea ta de absolvire a liceului. I-ai mulţumit, stând la petrecere până în zori. Când tu aveai 19 ani, ţi-a plătit facultatea, te-a dus în campus şi ţi-a cărat bagajele. I-ai mulţumit, salutând-o în afară camerei, ca să nu te simţi jenat în faţă prietenilor. Când tu aveai 20 de ani, te-a întrebat dacă te întâlneşti cu vreo fată. I-ai mulţumit, spunând-i “Nu-i treabă ta!” Când tu aveai 21 de ani, ţi-a sugerat anumite cariere pentru viitorul tău. I-ai mulţumit, spunând-i “Nu vreau să fiu că tine!” Când tu aveai 22 de ani, te îmbrăţişa la absolvirea facultăţii. I-ai mulţumit, întrebând-o dacă poate să-ţi plătească o excursie prin Europa. Când tu aveai 23 de ani, ţi-a dat mobilă pentru primul tău apartament. I-ai mulţumit, spunându-le prietenilor că era urâtă. Când tu aveai 24 de ani, ţi-a cunoscut logodnica şi te-a întrebat de planurile de viitor. I-ai mulţumit, spunându-i printre dinţi: “Maaaaami, te rog”! Când tu aveai 25 de ani, te-a ajutat să-ţi plăteşti nunta şi a plâns şi ţi-a spus cât de mult te iubea. I-ai mulţumit, mutându-te în cealaltă parte a ţării. Când tu aveai 30 de ani, te-a sunat să-ţi dea un sfat pentru copil. I-ai mulţumit, spunând-i “Lucrurile sunt diferite acum”. Când tu aveai 40 de ani, te-a sunat să-ţi amintească de aniversarea unei rude. I-ai mulţumit, spunându-i că erai foarte ocupat chiar atunci. Când tu aveai 50 de ani, ea era bolnavă şi avea nevoie să ai grijă de ea. I-ai mulţumit, citind despre povară care devin părinţii pentru copiii lor. Dacă ea mai este pe aproape, nu uita să o iubeşti mai mult că niciodată. Dacă ea nu mai este, aminteşte-ţi dragostea ei necondiţionată şi dă-o mai departe. Aminteşte-ţi mereu să o iubeşti pe mama ta. Pentru că nu ai decât o singură mamă, în toată viaţă ta. Iartă-mă mamă pentru tot ce ţi-am gresit, pentru că uneori nu am raăbdare să mai ascult, pentru că uit să îţi sărut mâinile şi sş îţi mulţumesc, pentru că nu mai am timp să îmi mai pun capul pe umărul tău, pentru că uneori nu realizez cât de preţioasa eşti. Pentru iubirea ta necondiţionată şi viaţa ce ne-ai dedicat-o în întregime...îţi mulţumesc!”

„Osho, mai ales in ultimii ani ai vietii, a fost un mare filozof, guru si invatator. In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare: ”De ce este imbratisarea un instrument vindecator atat de eficient? Pana nu demult credeam ca luciditatea, inteligenta si autoanaliza sunt principalele instrumente vindecatoare, dar ele nu inseamna nimic prin comparatie cu imbratisarea.” Omul simte nevoia sa fie dorit Aceasta este una din principalele nevoi ale fiintei umane. Daca nu se simte iubit, omul incepe sa moara. Daca simte ca viata sa nu conteaza pentru nimeni, ea isi pierde semnificatia chiar pentru el insusi. De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibila. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru ca ii lipseste iubirea. Intr-o lume plina de iubire, terapia nu ar fi necesara deloc; iubirea ar fi mai mult decat suficienta. Imbratisarea nu este altceva decat un gest de iubire, de caldura, de atentie. Simpla senzatie de caldura provenita de la cealalta persoana poate vindeca multe boli, inclusiv raceala si egoul. Ea este suficienta pentru a te transforma din nou intr-un copil. La ora actuala, psihologii au inteles ca daca nu este imbratisat si sarutat suficient de mult, copilul nu poate creste normal. Lui ii lipseste un anumit tip de hrana. Sufletul are nevoie de hrana, la fel ca si trupul. Ii poti indeplini copilului toate nevoile fizice, dar daca nu il imbratisezi niciodata, el nu va creste normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simti tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hranit fizic, dar nu si afectiv. Copiii sunt atat de puri, atat de plini de vitalitate, debordeaza de atata energie. Regasirea acestei energii este suficienta pentru a-l vindeca pe om. Important este sa scoti acest copil la lumina, iar imbratisarea este una din modalitatile cele mai eficiente. Autoanaliza este o cale mentala; imbratisarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, in timp ce inima este sursa oricarei vindecari.”

„Din cand in cand, ne putem simti depasiti de lectiile pe care viata ni le ofera. Tocmai de aceea am ales sa va impartasim aceste citate celebre despre viata pentru a ne raminti sa gasim intelepciunea si rabdarea de care avem nevoie in momentele dificile, acele momente in viata in care tot ceea ce stiam pare sa nu mai aiba consistenta. 1. Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta.   2. Respecta misterul. Dumnezeu nu joaca zaruri cu Universul, totul este interconectat si are un sens.Desi acest sens ramane mai tot timpul ascuns, stim cand suntem mai aproape de adevarata noastra misiune pe pamant, fiindca atunci tot ce facem se molipseste de energia entuziasmului. 3. Nu putem judeca viața celorlalți pentru că fiecare își cunoaște propria durere și renunțare. 4. Apropierea de moarte ne ajuta intotdeauna sa traim mai bine. 5. Fii curajos. Asuma-ti riscuri. Nimic nu poate inlocui experienta. 6. E oricand posibil sa redevii tanar si nebun. 7. Prima senzatie cand incepi o calatorie este ca nu vei ajunge niciodata la capatul drumului. A doua este ca incepi sa te minti singur, parasit, zi si noapte te bate gandul sa renunti. Daca rezisti o saptamana, mergi pana la capat. 8. Dragostea este o boala de care nimeni nu vrea sa scape. Cine a fost contaminat de ea nu vrea sa se faca bine si cine sufera nu vrea sa fie vindecat. 9. Suferinta apare in momentul cand asteptam ca ceilalti sa ne iubeasca in felul dorit de noi, iar nu asa cum ar trebui sa se manifeste iubirea – liber, nestapanit, calauzindu-ne cu forta, impiedicandu-ne sa ne oprim… 10. Trebuie sa uitam ce credeam ca suntem pentru a putea fi intr-adevar ceea ce suntem. 11. Ne prefacem ca suntem puternici pentru ca suntem slabi. 12. Exista intotdeauna o intamplare in viata noastra care este responsabila de faptul ca am incetat sa progresam. O trauma, o infrangere foarte amara, o deziluzie in dragoste, chiar si o victorie pe care nu o intelegem cum trebuie ne face in cele din urma sa devenim lasi, ca sa nu spunem mai multe. 13. Am facut primul pas, trebuie sa merg mai departe. 14. Oamenii sunt tristi deoarece sunt prizonieri in povestea lor personala.Toata lumea crede ca obiectivul vietii acesteia este sa urmezi un plan. Nimeni nu se intreaba daca acest plan este al lui sau a fost creat de altcineva. 15. Cand ne aflam pe drumul cel bun, urmam semnele, dar din cand in cand mai facem si cate un pas gresit, iar divinitatea ne vine in ajutor, impiedicandu-ne sa comitem ireparabilul.”

„Este o dramă prezentă în mii de familii din România. Copiii care cresc fără părinți, alături de bunici sau mai rău, copilul cel mai mare rămâne să-i îngrijească pe cei mai mici.   Desigur, motivația principală a părinților care pleacă este aceea de a face bani. Scrisoarea unui copil văduvit de grija părintească a devenit virală în mediul online deoarece este extrem de emoționantă și scoate în evidență niște adevăruri crude. De citit, de reflectat și de îndreptat, cine mai poate:   ”Când aveam 4 ani tu și tata ați hotărât că e mai bine să plecați din tară pentru a câștiga mai multi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-as dori mai mult. Bani sau pe mama și tata lângă mine. Știu că eram prea mic și totuși cred că deși aveam câțiva anișori știam ce valorează mai mult pe lumea asta…   In prima zi de scoală, când aveam 6 ani, pe mine m-a însoțit bunica și tu mi-ai fost alături, două minute la telefon. Două săptămâni s-a rugat doamna de mine să nu mai plâng și să accept să mă joc cu colegii mei. Venea in pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuță și încerca să mă miște din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un final mi-am făcut curaj și i-am spus de ce nu ies.   – Mi-a spus mami să fiu cuminte la scoală și să nu vă supăr că altfel nu se mai întoarce! Mi-a zâmbit și apoi m-a luat in brate spunându-mi că ai glumit. I-am spus ca eu nu știu când glumești că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit! Ba chiar i-au dat lacrimile și atunci m-am speriat tare că am supărat-o și că pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine! Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cat de buni au fost oamenii cu mine! Când ceilalți copii se certau intre ei, discuțiile se terminau cu: ”Te spun lui tata”. M-am întrebat mereu eu ce as putea spune? Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost mila de mine și m-au protejat. Mario, colegul meu, mi-a spus că dacă vreau o roagă pe mama lui să fie și mama mea, ca să nu mai plâng.   Prin clasa a IV-a, deja mă obișnuisem cu gândul că eu am niște părinti virtuali. Da, știam ce-i aia virtual pentru ca din banii voștri făcuți departe de mine, aveam și computer și tableta și telefon și mai știam și să le folosesc pe toate ca să vorbesc cu voi.   Trebuia sa facem felicitarea pentru mama de 8 Martie și doamna mi-a spus ca am pus florile urat și că ar trebui să fac alta. M-am trezit răspunzându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar in poză și nu te prinzi.   Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze…Tu erai o poză, mamă!   Aveam 9 ani când v-am revăzut. Ati venit după ce v-ați luat cetățenia. Imi amintesc că mă întrebai de ce nu te iau in brate și tăceam. Ai spus că sunt cam timid și că ti-a fost dor de mine și te așteptai la o primire mai călduroasă. Nu știai nici tu și nu realizasem nici eu încă. Nu eram timid ci pur și simplu nu eram obișnuit să îmbrățișez străini.   Au fost nopți in care am visat urat și tot ce îmi doream era să te iau in brate ca să nu îmi mai fie frică. Erau zile in care luam note mari și știam că merit să fiu luat in brate. Au fost atâtea momente in care as fi dat orice sa te pot îmbrățișa dar cu timpul m-am obișnuit cu ideea că îmbrățișările nu sunt pentru mine.   Am crescut intre timp și la 18 ani mi-ați luat mașină și apartament spunându-mi, mândri, că pentru asta v-ați sacrificat. Desi am vârsta la care cei mai multi băieți au câte o iubită, să știi ca eu sunt singur. Sunt un „sălbatic” care nu știe cum se îmbrățișează o femeie… Stau singur și fug de iubire de teamă să nu ma obișnuiesc cu ea, ca in copilarie și apoi să mi-o fure vreo sumă de bani…   Am 19 ani acum și m-am gândit să îți spun că m-am mutat cu chirie, din banii mei, și merg cu metroul. Nu vreau să folosesc obiectele care mi-au furat dreptul la o familie. La 19 ani, ca și la 4 ani, consider că banii nu vor umple niciodată golul din sufletul meu. Mamă, nu exista vreo sumă care sa te poată înlocui… din păcate!””